"Numai Dumnezeu are voie sa ma trezeasca".
M-am indragostit de copilul lui Eric Emmanuel Schmitt. Si-a atins scopul facandu-ma sa ma gandesc ca suntem scriitorii propriilor noaste vieti. Noi alegem ce fel de carti vrem sa fim, putem sa scriem romane cu mii de pagini mediocre sau putem sa traim un haiku: "Viata mea toata:/ Frunze purtate de vant/ In prag de toamna,".
Povestea e frumoasa, ideea e buna. Luptele inflorite, spuse de Tanti Roz, m-au cam plictisit uneori. Dar toti avem in viata noastra o Tanti Roz care ne spune povesti in care nu triumfa binele sau raul. Povesti in care mintea si inima devin prieteni si eroi. Cand avem 10 ani credem toate povestile, la 20 de ani ne plictisesc, la 30 de ani le ascultam din respect pentru Tanti Flori, Tanti Maria sau Tanti Roz. Apoi ne dam seama ca Tanti a noastra s-a dus in lumea lui Oscar, ne e dor de povestile ei, povestile fara de care noi nu am fi devenit ceea ce suntem azi.
Oscar e simpatic si inteligent. Oscar e copilul din noi. Oscar zice :„Cucu, Tanti Roz“. Mi-a parut rau ca am citit cartea in format pdf. Am avut momente in care am vrut sa ii ating paginile si sa o simt pentru ca este o carte frumoasa. Mi-am amintit de Steinhardt si de cat de greu imi era sa ii citesc fericirea din jurnalul sau.
"Te munceai sa aduci zorile. Nu parea sa-ti iasa din prima, dar te straduiai,,," O carte gingasa care merita citita nu comentata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu